Ne vom odihni

Ne vom odihni, iubire, nevom odihni...
Și muștele de gânduri se vor risipi
Întinde-mi mie tâmpla, nu corbului cel rău,
Deschide-mi mie ușa, nu dorului cel gol.
Voi fi o lumânare în tinda ta-n furtuni,
Și cât de grea furtuna, voi crede în minuni.
Nu e a mea puterea ca focul să nu-l pierd,
Tăria-i de la Tatăl, și întru El tot rabd.
Răbdarea în iubire e focul cel nestins,
Căci daca nu-i răbdare focul de mult s-a stins.
Din suflet nu-ți dau drumul,
Inima te-a cuprins,
Deschide, suflet, ochii!
Tot răul e doar vis!

foto : Pictura Nino Chakvetadze's Art

Sentiment

Am un preaplin de tine in suflet

Si imi tin respiratia

                                                          Ma tem sa nu te pierd intr-o suflare

sursa foto: internet

Tu

Tu, lumina,
linistea mea
Tu, soare bland
Si mangaiere senina
Tu capatul ratacirii mele,

Cand ma tii la pieptul tau
Simt cum timpul se scurge din cadrane
Si imi picura in suflet
Bucuria vesnica a unei clipe!

sursa foto: internet

Dor tainic

Ce dor tainic imi susrsura in piept?

Te banui in ale inimii batai

In lumina soarelui din zori de zi,

In rosul galben din apus.

In cer adanc albastru cu alb

In cantec de muguri ce rasar.

Esti adiere de vant cu petale de cires

Esti pamantul proaspat sapat si ud

Care-mi asteapta radacina.

Mi-esti copac.

Mi-esti liniste de lac.

Greseala

Cea mai mare greseala a mea sa fie ca am iubit desi nu am fost iubita

Ca am iubit persoane nepotrivite

Ca am dat mai mult decat am primit

Ca am imbratisat mai mult decat am fost imbratisata

Ca am mangaiat oameni care nu tanjeau dupa mangaiere, nu a mea..

Cea mai mare greseala a mea sa fie ca mi-am rupt de fiecare data barierele

si m-am revarsat in fiecare trecator

Ca mi-am lasat in voia bocancilor florile...

Cea mai mare greseala a mea sa fie ca mi-am spart biserica sufletului de fiecare data

si am lasat-o cu portile deschise, in voia cui va voi sa se inchine...

Cea mai mare greseala sa fie ca te-am asteptat cu sufletul la gura, cu usa deschisa inca, dupa furtuni si viscol si arsite multe, ca sa nu vii ostenit si sa gasesti o usa inchisa...

Cea mai mare greseala a mea sa fie ca am sperat mereu,

si mereu m-am ridicat din propria cenusa

Cea mai mare greseala a mea sa fie ca marea din mine furioasa si blanda se cheama iubire

Ca ea se revarsa cu sete de apa sarata peste limanul din tine

Cea mai mare greseala a mea sa fie ca te-am cautat in toate bratele, in toti ochii si ca ma tem de indoiala ca te-am gasit

Cea mai mare greseala a mea sa fie ca nu am fost in stare sa mint cand am iubit

Ca fiecare celula urla in mine nevoia de a ma odihni in tine.

Cea mai mare greseala a mea sa fie ca am iubit.

Nu cred în cei care „nu îți promit nimic”

    Aud tot mai adesea expresia „nu îți promit nimic”, spusă în diferite contexte de diferite persoane. Fie că îți este spusă de un tip cu care ieși, fie de o cunoștință sau o prietenă, cert este un lucru: în momentul în care ai spus „nu promit nimic”, s-a și șters din mintea ta orice responsabilitate legată de lucrul respectiv, nu mai are niciun fel de prioritate, ceea ce face ca orice lucru care intervine între timp să devină automat prioritar, pentru că nu aveai nimic stabilit, pentru că nu ai promis nimic, nu?!

     Când spunem de obicei că nu promitem nimic? Când nu vrem să facem un lucru dar ne sună prea brutal să spunem cuiva NU și atunci preferăm să plasăm acțiunea respectivă într-un „illo tempore” care poate însemna deopotrivă și cândva și niciodată.
      Problema este că, în timp ce ție, acel „cândva-niciodată” îți creează un confort și te absolvă de povara unei responsabilități, pe cealaltă persoană, care poate este o persoană mai concretă, o va ține mereu în gardă, într-o așteptare tensionată și prelungită.

     A nu promite nimic este o fugă de responsabilitate și în același timp lipsa unui interes real și a dorinței reale de a acționa în vreun fel în direcția în care ”nu vrei să promiți nimic”. Pentru că dacă acest principiu de a nu promite nimic pentru că nu îți place să îți faci planuri, că nu știi ce poate interveni, ar fi altceva decât un pretext, atunci ar fi imposibil să ne mai căsătorim pentru că nu am mai putea spune acolo : până când moartea ne va despărți, nu?

     Și de cele mai multe ori acest „nu promit nimic” intervine în cele mai mărunte „promisiuni”... Refuz să cred că ducem o viață atât de ocupată, atât de riscantă încât să nu putem „promite” un răspuns la un SMS, fixarea unei zile și a unei ore pentru a sorbi o cafea,  un telefon în care să întrebăm „ce mai faci” pe un om pe care nu ai apucat să îl vezi de mult...

     Promite și luptă-te să te ții de cuvânt, măcar în lucrurile mărunte, că s-ar putea să te trezești că cel pe care îi credeai veșnic acolo - fie partener de viață, fie cea mai bună prietenă, și veșnic înțelegător cu lipsa ta de hotărâre, la un moment dat să își îndrepte atenția spre cineva care își face din el o prioritate și să afli și tu cum e să nu îți mai poată promite nimic.

Prea mult!

Prea mult mă luptă mintea,

Prea mult mă luptă carnea,

Prea mare e furtuna

Și prea înaltă-i culmea

De care, prea tare, prea des,

Mi se izbește marea.

Prea opărită mi-e inima în mine,

Prea mult mă zbucium, mă sfâșii,

Prea nu-mi găsesc ecou în tine...

Prea ești prezent deși nu ești

Prea nu dorm pentru tine.

Prea te iubesc de parcă m-ai iubi.

Prea te cunosc,

Prea mi-ești străin.

Prea zi de zi și ceas de ceas

Îmi ești când înger, când venin.

Prea nu îmi ești, ca să te am

Prea nu ești tu,

Prea ești tot ce visam!

O liniște turbată zace-n mine

Și prea te așteptam!